În direcţia Chişinău-Bucureşti merg zilnic autocare şi microbuse aproape la fiecare oră. Marea majoritatea călătorilor coboară la aeroport sau vin cu treburi pe la diverse secţii consulare şi instituţii publice. Or, acest oraş merită mult mai multă atenţie. În ultimul timp Bucureştiul se schimbă, spre bine se schimbă, vin mulţi turişti din Europa să-l descopere. De ce nu l-am descoperi/redescoperi şi noi? În articolele mele am tot amintit de diverse destinaţii bucureştene, astăzi vă voi scrie despre Muzeul Naţional al Satului. Până atunci vă recomand o aplicaţie pentru telefon extrem de utilă Bucharest City App dezvoltată de Eventur. În eventualitatea că ajungeţi prin Bucureşti aveţi toate instrumentele la îndemână.
Ieri, după Social Media Summit, am dat o fugă la Muzeul Naţional al Satului. Un loc, unde nu mai fusesem şi mă mir de ce nu am fost? Am rămas atât de surprinsă de câtă frumuseţe păstrată, autentic românească cât am găsit acolo.
Pe malul lacului Herăstrău, chiar în mijlocul capitalei României, vizitatorul de pretutindeni are bucuria de a întâlni un „sat” adevărat, cu monumente şi artefacte din sec. al XVII-lea, până la începutul sec. XX; construcţii reprezentative provenite din importante zone etnografie au recăpătat o a doua viaţă la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.
Ideea unui muzeu în aer liber în România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867 Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Ţzigara Samurcaş avea sa preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a unor “gospodarii autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”, proiectul concretizându-se în 1909, prin expunerea în acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj.
Eu, care credeam că-n jumate de oră îl trec, nu, n-a fost să fie, acolo trebuie să rămâi mai mult timp. E atât de fain. Probabil vara este şi mai potrivit pentru vizitatori, mult mai multe căsuţe sunt deschise publicului. Sunt peste 80 de case din toate zonele României, aparţinând mai multor etnii, case care datează din sec XVII şi XX, ansamblate din nou în Bucureşti. Şi nu doar case, gospodării întregi, biserică, clopotniţă, moară, scrânciob. din Sibiu, Argeş, Suceava, Bistriţa, Buzău, Contanţa, Vrancea, Neamţ, Dolj, Harghita etc.
Vedeţi mai jos câteva fotografii care le-am făcut la muzeu.
Mie mi-a plăcut foarte mult o casă din Jurilovca. Un sat unde am fost cazaţi şi ne-au rămas amintiri frumoase din acea excursie.
Gospodăria Jurilovca, Tulcea, 1898
Lipovenii, populaţie de origine slavă, au venit în ţara noastră la începutul sec. al XVIII-lea s-au aşezat pe malurile lacurilor dobrogene şi în grindurile Deltei Dunării. Ocupaţiile principale în satele lipoveneşti sunt pescuitul şi viticultura. Din punct de vedere structural, aşezările de lipoveni se caracterizează printr-o textură ordonată, cu străzi largi şi drepte, iar arhitectura are ca trăsături specifice unirea sub un singur acoperiş a locuinţei şi anexelor gospodăreşti, utilizarea cu precădere a chirpiciului ca material de construcţie şi a stufului la învelitori.
O astfel de casă cu toate anexele gospodăreşti – ansamblu construit în anul 1898- a fost adusă în muzeu în anul 1963 din comuna Jurilovca, localitate situată pe malul lacului Razim (Razelm). Cele 10 încăperi ale sale, cu funcţii diferenţiate, sunt dispuse în unghi drept, celelalte două laturi ale incintei fiind închise de un gard zidit din piatră. În spaţiul interior astfel creat este amplasat cuptorul pentru gătit în timpul verii şi coteţul de păsări.
Partea rezervată locuinţei cuprinde în plan cinci încăperi: două tinzi, două camere de locuit – dintre care una rezervată oaspeţilor – şi o bucătărie, toate comunicând între ele . Latura mai mică reuneşte grajdul, afumătoarea de peşte şi o cameră cu funcţii multiple – de depozitat, dar şi de lucru: colţul de legătură este alcătuit dintr-un şopron parţial închis şi o cămară pentru uneltele de pescuit. Din şopron se trece în spatele construcţiei, spre baia de aburi, alături de care există un alt şopron – deschis de data aceasta, care adăposteşte teascul mobil şi unelte agricole.
Toate construcţiile au acoperişul învelit cu stuf “bătut la piaptăn”. Aspectul arhitectonic exterior este întregit de prispa joasă cu stâlpi ciopliţi amplasaţi în faţa camerelor de locuit , de mici pridvoare în dreptul intrărilor, ca şi de policromia ancadramentelor, uşilor pictate cu arborele vieţii în ghiveci şi paziilor traforate. Interioarele încăperilor se caracterizează prin aceeaşi policromie, rezultată din prezenţa covoarelor şi cuverturilor, a plăpumilor realizate din resturi textile, a picturii populare pe lemn, sticlă sau carton. Prin stilul constructiv, elementele decorative ca şi prin prezenţa masivă a uneltelor de pescuit, gospodăria de la Jurilovca constituie un document valoros de viaţă şi muncă a unei populaţii care şi-a găsit în România a doua sa patrie.
Poveştile mai multor gospodării din muzeu le găsiţi pe http://www.muzeul-satului.ro/viziteaza-muzeul/gospodarii