Muzeul de Ştiinţe Naturale USM, respectul față de Alma Mater

O zi obișnuită la Universitatea de Stat. O domnișoară savurează o cafea și mai trage cu ochiul pe telefon. Alte două studente povestesc ceva înflăcărat. Câțiva studenți stau plictisiți în fața centrului de copiere. La sala de calculatoare tinerii mimează că muncesc. Nimic, nimic nu divulgă că suntem la doar zece metri de o comoară unică în Moldova.

Am bătut modest în ușă, la fel de plictisită ca și studenții din spatele meu. O doamnă binevoitoare a deschis ușa, ne-a atenționat că n-am respectat regula scrisă pe ușa, dar totuși ne-a invitat să intrăm în interior. Primele impresii sunt fade, văd niște vitrine cu pietre și sol, obișnuite pentru orice muzeu din Moldova. Am fost de zeci de ori pe la muzee etnografice, dar așa și n-am aflat mai mult decât că suntem o țară bogată în cernoziom. Mă gândesc că poate aflu acum.

Pășim ma departe, căutându-l din priviri pe curatorul muzeului. Mai deschidem o ușă în speranța ca să ne facem treaba mai repede și să reușim la celelalte ore. Și atunci minune. Adevărată minune pentru orice expert, profan, elev și învățător. Aveam în fața mii de exponate care mă priveau din tavan, din vitrine, de pe polițe și pereți. Mă gândesc că e o glumă, imposibil să fiu în preajma universitații atâțea ani și să nu fi călcat pragul acestui sanctuar.

Și totuși abia acum am văzut asemenea minunății, spuneam doar un wow răgușit și nearticulat. Cum e posibil să avem așa ceva și să știe lumea atât de puțin de acest loc?

Avansăm spre interiorul sălii, eram niște „alise în țara minunelor”, la capăt de sală îl vedem pe Stanislav Poznocomchin toaletând penetul unui pelican. M-am simțit într-un film de Alfred Hitchcock. Dumnealui ne-a întâmpinat cu o bucurie de parcă era prima lui zi de servici și voia să ne impresioneze. Și a început povestea. Povestea de 35 de ani al unui om care are grijă zi de zi de fiecare os, pană, blană din acest sanctuar al biologiei.

“Stau aici de 35 de ani și le mulțumesc profesorilor mei de la biologei că sunt aici. Am absolvit facultatea în 1962 după școala din Comrat și ani petrecuți în armată. Am lucrat la Universitate, la Academie, iar de 35 de ani sunt printre aceste exponate, de unul singur mă ocup de tot. Universitatea de Stat este Alma Mater, ea mi-a dat totul ce am eu.
Tot ce vedeți aici este munca profesorilor și studenților noștri de peste 50 de ani. Fiecare exponat are o poveste. Tristă este povestea lui Costea, care avea o mare dorință să lucreze pe mare, dar a aflat că are cancer înainte de a merge în expediții. El a reușit să schimbe analizele medicale și a ajuns totuși unde și-a dorit toată viața, de la Murmansc până la Simferopol, dar a decedat într-o sala de așteptare în portul Kerci. La el avea o bucățică de ziar în care a scris că eu am făcut ceea ce mi-a plăcut mai mult.
De la Costea am primit o mare colecție, avem aici o placă în memoria lui alături de 1500 de mărunțișuri găsite pe fundul mărilor. Iată așa, în alte vremuri, studenții își respectau universitatea, alma materul și profesorii”

Stanislav Poznocomchin a tăcut în memoria camaradului, amintirile îl copleșeau, toate aceste exponate erau martorii unei alte vieți, martorii tinereții lui. Iar noi eram intrușii care așteptau cât mai multe istorioare inedite.
În toată atmosfera nostalgică creată în jurul nostru am aflat și adevăruri despre exponate, probabil povestea șarpelui este cea mai înfricoșătoare. Adus din Uzbekistan pentru Grădina Zoo, animalul a intrat în hibernare, de panică, iar niște biologi agramați l-au disecat, crezând că-i mort. Numai niște oameni care nu-și iubesc și cunosc meseria puteau face o asemenea crimă, a adaugat dn Poznocomchin.

Întâlnirea s-a terminat într-un recital de poezie iar eu am rămas cu gândul la cele alte câteva mii de exponate care sunt în subsolurile universității și așteaptă și ele cândva o vitrină ca să-și spună povestea.

Rubrică susţinută de magazinul online www.comenzi.md

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *