Maramureșul este celebru pentru minunata civilizație a lemnului care a înflorit în satele de pe văile Marei, Izei, Cosăului, Vișeului ori Tisei.
De fapt când mă gândeam la Maramureș vedeam anume turlele zvelte ale acestor biserici.
Conform programului meu, trebuia să vizităm bisericile în a doua zi de sejur. Dar din cauza traseului, care ne-a dus direct la Sighetu Marmației, am lăsat mănăstirile pentru a treia zi.
În patrimoniu UNESCO sunt înscrise 8 mănăstiri de lemn, Bârsana, Budești, Desești, Ieud, Plopiș, Poienile Izei, Rogoz, Șurdești. Primele cinci sunt în Maramureșul istoric și ar fi fost perfect să le vizităm pe toate. Dar din păcate trebuia de făcut multe ocolișuri, sunt munți și accesul este destul de limitat.
Din Sighetu Marmației am luat drumul înapoi spre Moisei/Borșa, iar pe traseu aveam mănăstirea Bârsana și Mănăstirea din Poienele Izei.
În Bârsana veți găsi Biserica de lemn înscrisă în patrimoniul UNESCO, care este la o distanță de vreo 6 km. de Mănăstirea Bârsana.
Biserica de lemn se află în sat, un loc mai retras, iar accesul la biserică este prin curtea unui sătean.
Biserica era închisă, doar un panou ne-a informat cu câteva detalii istorice.
Biserica “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Bârsana datează din 1720 iar picturile se presupune că sunt din 1806.
Lăcașul de cult are dimensiuni destul de mici, ușa bisericii de la intare era chiar minusculă, comparativ cu statura unui om, semn că se intra în biserică pocăit și cu capul plecat.
După cum spuneam, am trecut prin curtea unui sătean, așa că nu puteam rata o horincă de mere.
La 6 km. de satul Bârsana este amplasată Mănăstirea Bârsana. Dat fiind că erau Rusaliile am prins curtea mănăstirii plină cu foarte multă lume, iar slujba se ținea într-un foișor de vară.
Teritoriul mănăstirii abundă de flori și copăcei. Chiliile și toate dependințele specifice unei mănăstiri construite din lemn în concordanță cu stilul locului, un monument de artă maramureșană.
Un loc foarte reușit pentru refacerea liniștii sufletești, mai ales, că e posibil și de cazat la mănăstire.
Vedeți aici mai multe detalii referitor la istoricul mănăstirii, despre atelierele de acolo și cazări.
Următoarea mănăstire a fost Mănăstirea Poienele Izei, de la traseul principal am făcut alți 10 km. până acolo.
Mănăstirea din satul Poienele Izei cu hramul “Maicii Domnului” n-a fost niciodată strămutată. De mai bine de 400 de ani a fost deschisă credincioșilor pentru slujbe, cununii, botezuri, înmormântări.
Despre istoria mănăstirii ne-a povestit o moroșancă, de pe loc. Cică mănăstirea a fost atestată documentar în 1604, dar felul cum sunt îmbinate bârnele în cheotori dreaptă-dublă denotă faptul că biserica e mult mai veche.
Picturile murale datează din anii 1700, sunt adevărate scene desprinse din biblie. Cele din pronaos m-au șocat de-a dreptul.
Apropo, pronaosul, adică coridorașul bisericii este numit și biserica femeilor iar naosul (biserica propriu zisă) este numită biserica bărbaților.
De la această biserică s-au păstrat și câteva cărți foarte vechi. Antimistul una dintre cele mai vechi cărți găsite la mănăstire se află la Muzeul Eparhial din Cluj.
Alături de biserica veche de lemn, înscrisă în patrimoniul UNESCO, se află biserica satului, un lăcaș mare, analog cu Catedrala din Chișinău.
Deci pentru un sat cu o mie de locuitori s-a construit o ditamai catedrala. În interior am găsit scaune în toată biserica, pentru comfortul enoriașilor, scaune în toată biserica mai rar găsești în rândul bisericilor ortodoxe.
Spuneam că ne-a făcut un tur ghidat o localnică, bucuroasă că are oaspeți din Chișinău, cică foarte rar ajung românii de peste Prut pe la ei.
Ne-a rugat să spunem la cât mai multă lume cât e de frumos la ei, să venim să-i vizităm.
Ceea ce fac și eu 🙂 , vă îndemn să ajungeți în Maramureș. Pur și simplu e altceva.