Ghid de supraviețuire în Munții Bucegi. Guest post by Janesse Solery

Bine, bine! Nu este o anti-promovare pentru acest colț de rai din județul Prahova. Chiar deloc. Este mai degrabă o nouă istorie, o nouă drumeție și o nouă experiență în activul nostru.

Prognoza meteo pentru cel de-al doilea weekend din octombrie nu a fost chiar cea mai favorabilă pentru escapade montane. O sâmbătă înnourată și o duminică cu averse sporadice. Ce să faci însă când dorul e mare?! Ei, și-apoi aversele sporadice pot fi de scurtă durată și deloc asupra căciulelor noastre.

Bucegii au fost o alternativă Munților Piatra Craiului pe care i-am calificat drept prea complicați pentru toamnă cu timp nefast. În plus, în Bucegi, la Padina se prevedea un eveniment de ecologizare la care voiam să ajungem. Au fost muntomani care au confirmat că vin cu corturile. Deci nu era o nebunie dorința noastră de a petrece o noapte sub stele.

Călătoria a început în Bușteni, iar prima atracție vizitată de orice turist este Mănăstirea Caraiman. Aici găsiți un refugiu pentru cele sufletești și, îmi permit să zic, pășiți pe munte cu dreptul.1

Cu vizorul puțin încețoșat am luat-o pe un drum de pădure spre intrarea în Parcul Național Bucegi. Am ales traseul marcat cu „cruce albastră” ce urcă pe Jepii Mici via Cabana Caraiman la Cabana Babele, la Babele propriu-zise și Sfinx. Prima parte a traseului este, mai mult ca probabil, foarte frumoasă, cu deschideri splendide, însă noi am ridicat-o prin ceață și mai cu precădere am simțit suflarea toamnei fără acces direct la ele.

Călătoria este o viață în miniatură și nu te poate lăsa fără bucurii. Bucuria noastră s-a produs când nourul a dezgolit pe neașteptate stânca. Vă invităm să urmăriți acest moment împreună cu noi.2Am strigat de mirare, bucurie. Nu am putut prevedea că vom parte de un astfel de cadou. Mai adăugăm niște poze magice din timpul ascensiunii noastre …

3

4

5

6

7

8

9

10It’s literally being in 7th heaven! Există fericire, există atâta timp cât dorim să trăim cu ochii și inima deschise spre tot ce ne înconjoară. Iar viața e chiar frumoasă! q.e.d.

Înainte să ajungem la Babele noi, au ajuns norii. Nu am mai reușit să vedem și Crucea Caraiman (Monumentul Eroilor), în schimb …11

12

13

14

… în schimb am găsit un loc de campare. Și o hartă.

15

Toată noaptea a plouat și vântul a fost deloc liniștit. Nu știu ce făceam fără acest adăpost. De fapt, erau două opțiuni: telecabina și cabana salvamontiștilor. Alegerea noastră a fost mai wild, să-i spunem așa. Noi, mici, pe muntele mare.

A venit dimineața. Tot ploua și ploua. Am exclus din start posibilitatea coborârii în Bușteni cu telecabina. Planul era să ajungem la Cabana Piatra Arsă și de acolo – pe Jepii Mari spre oraș. În condițiile în care vizibilitatea nu depășea uneori 5 metri era cam greu de orientat. Indicatoare de traseu nu până la Piatra Arsă nu am întâlnit. Și nu pentru că ele nu ar fi. Am luat-o pe un drum forestier spre cabană, la un moment dat am decis să coborâm versantul reducând din altitudine. Din fericire am ajuns totuși la Piatra Arsă. Aici o nouă surpriză: nu erau indicatoare pentru traseul nostru. Valea, care se afla în direcția unde ele ar trebui să fie, era toată inundată. Am luat-o pe drumul spre Sinaia (traseu marcat cu „linie albastră”). Ajunși pe un platou iarași pierdusem semnele. Ne deplasam încet spre o cotă mai înaltă și când am înțeles că e împotriva planului nostru am luat-o la vale. Am găsit indicatoarele. Ăsta era locul cu cea mai mică vizibilitate posibilă. De la un stâlp cu marcaj la altul, de la o piatră la alta am ajuns în pădure. De aici salutări!16

17

Plimbarea prin pădure a fost frumoasă și relaxantă. Foarte lungă, însă. Marcaje clare și aproape la fiecare pas. Asta până să trecem de Poteca Regală și panoul care indică spre aceasta. Aici se pierde orice tip de marcaj. Au rămas niște săgeți care indică spre Cota 1400. Am luat-o în direcție opusă, am ajuns la o bifurcare de drumuri, am ales o direcție, am revenit la bifurcare și am ales celălalt drum. Am mers mult. Ne-am îndepărtat de la Sinaia cu 5 – 6 km. Eram aproape de localitatea Poiana Țapului. Asta n-o știam atunci. Am aflat după ce am luat-o direct prin pădure spre autostradă. Am avut noroc că am luat-o la vale pe cel mai scurt drum. Întregul hide and seek marathon de duminică a durat puțin peste 5 ore.

Cred că am făcut față provocării. Nu știu dacă e o nebunie să mergi în așa timp la munte. Doar nu devine floarea zveltă și frumoasă dacă o încălzește doar soarele și nu o udă ploaia. Această de-a doua zi, ziua când am coborât muntele, ne-a învățat să-l simțim și sa ni-l imaginăm în 3-D, să ne orientăm mai bine în spațiu, să includem logica și să nu panicăm. A fost mai mult decât bine! A fost o provocare adevărată, iar când ne gândim mai bine: nici n-a fost una foarte complicată.

Totuși mai persistă un dor de munte însorit și în culori de toamnă. Poate în noiembrie …

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *