Orheiul Vechi – între tradiție și paragină

 „Mie să-mi spuneți, de ce eu trebuie să achit 10 lei”, se strofolește în rusă un băiat pirpiriu la doamna de la ghișeu.

  • Așa e hotărârea administrației, toți care intră în muzeu trebuie să achite”, se aude răspunsul prin ferestruica minusculă.
  • „Eu n-am nevoie de muzeu, eu doar vreau să mă urc pe stânci”
  • „Da, înțelege, om bun, că nu eu decid aici”…
  • „Aici degrabă vine UNESCO și termină vorba”, intervine cunoscător omul de la pază.

*

Duminica dimineața cucoșii butucenilor se aud din depărtare. Îi auzim și noi stând nedumeriți la 3 semne de circulație, care ne-au oprit mersul lin al drumului. STOP, Mandatory, STOP, toate ne îndeamnă spre o clădire solemnă cu geamuri panoramice și drapele fâlfâinde, să achităm acum și aici taxa de intrare. Tragem de ușă, ușa încuiată. Mai dăm cu ochiul prin împrejurimi, poate o fi ieșit omul să-și facă nevoile la doi pași, dar se aude doar drapelul zgâlțâindu-se deasupra capului nostru. Cărărea de peste drum ne ademenește spre o potecă cu belvedere. De acolo ni se desfășoară în față stâncile, biserica și casele din satul Butuceni. Ceață multă, soarele abia de apăre de după stâncile înalte, să se întâlnească cu firavele linioare de fum, de pe vârfurile gospodăriilor adormite. Priveliști frumoase, relief deosebit, râul Răut șerpuiște printre stânci, câmpii întinse între promotorii, toate le fac printre cele mai vizitate locuri din Republica Moldova.

*

În anul 2018, Orheiul Vechi a rămas a fi cea mai populară locație din afara Chișinăului, fiind vizitată de 40% dintre vizitatorii internaționali, cei care au completat sondajul la plecare din ţară, așa ne informează datele din Programul Național de Dezvoltare a Turismului „Turism 2025”.

*

Drumul îngust ne îndreaptă șerpuitor printre pietre, avem două opțiuni, fie să o luăm înainte spre Trebujeni sau să coborâm spre stâncile Butucenilor. Timp nu prea avem să ne gândim, mașină după mașină vâjâie pe lângă noi, claxonându-ne ezitarea. Câteva cârâituri de ciori, cântat întârziat de cucoși, câte un lătrat, pe aici pe colo, ne spun clar că satul abia se trezește…ceea ce n-ai zice de paznicul parcării, îmbrăcat în haină polițienească, dă din mâini, fuge de la o mașină la alta, gesticulează viguros fiecărui șofer. Ne vine rândul și nouă, ni se explică care sunt regulile casei: unde parcăm, cât trebuie să achităm. Din urmă în convoi se apropie mașină după mașină. Omul cetății este numai treabă și vorbă, știind că adevăratele impresii încep cu el și de la el. Parcarea nu este una simplă, fiecare călător trebuie să cunoască că este primul pas să ajungi la omul preistoric, care și-a lăsat titva capului în vitrina muzeului foarte puțin vizitat. Tătărcuțele milenare stau în vitrinile de sticlă puse grijuliu pe rafturi, cu gândul, că poate cineva se va interesa, cum arăta un cap de geto-dac, care a locuit cu vreo 2500 de ani în urmă printre aceste stânci. Ghid la ora asta matinală n-am găsit, așa că am luat-o spre chioșcul cu bilete, unde tocmai se desfășura un concert de zile mari. O familie aparent decentă, cu aspirații de călători cunoscători, se burzuluiau, că de ce trebuie să achite taxa de 10 lei.

„Я в своей стране” – strigă nervos capul familiei- mă duc unde vreau în țara mea- continuă acesta în limba rusă. În toată această harță, intervine omul statului și explică repezit, într-o rusă aproximativă, „aici nu ți-e gospodăria ta”, „că nimeni nu-ți interzice nimic la tine în țară, dar aici e muzeu”, „și nici n-are de gând să mai vorbească cu el”, „ce să vorbim noi aici, aici totul e protejat de stat”. Călătorii în cauză, nedumeriți că trebuie să achite 10 lei, strigă în continuare „de ce naiba trebuie să o achite?”, că ei nu vor să intre în muzeu, ei vor doar pe stânci. Ascultând toată vânzoleala oratorică, am intervenit explicându-i plimbăreților că teritoriul muzeului este toată zona, nu doar clădirea muzeului propriu-zis, cea din parcare. Ne-am îndepărat cu gândul că tătărcuța de geto-dac, afișată la muzeu, a ratat o vizită inopitantă de la un călător reclamagiu. Am lăsat în urma noastră paznicul mulțumit de sine, că a salvat de la un mare pericol, complexul muzeul, căruia iată, iată îi va pica pe cap cei de la UNESCO.

*

De altfel, Ministerul Culturii a încercat să depună încă din 2008 la Centrul Patrimoniului Mondial UNESCO dosarul cu privire la „Peisajul Cultural Orheiul Vechi” ca monument mixt cultural și natural. Dosarul este încă în așteptare, e tergiversat de mai mulți factori, inclusiv legislativi, de dezvoltare și întreținere, dar și din cauza infrastructurii.

*

– „Tu ai fost vreodată să-ți pui vreo dorință la vreo biserică”, întreabă flăcăul curios, pe domnișoara lui. „Da, am fost la Țipova”, răspunde fata și ambii pornesc bălăngănidu-se de mână nerăbdători spre Crucea de pe Deal.

*

Picioarele ni se lipesc de mâzga de pe cărare, una dintre care, tocmai ne îndeamnă să tragem cu ochiul spre cimitirul satului. Poarta e deschisă, o portocală proaspătă lasată lângă poartă, semn că o rudă îndurerată a lăsat pomană pentru sufletele trecute în ceea lume. În fața cimitirului stau coroane aruncate, că nu mai înțelegi, cui nu i-a trebuit onorurile, răposaților sau sătenilor nepăsători. De aici, se vede bine biserica satului săpată în stâncă, dar și Crucea din Piatră făcătoare de minuni. Sau, mă rog, în închipuirile vizitatorilor, care tocmai o înconjoară cu zor. La Cruce se face rând. Domnul are de lucru în această duminică. În palmă ne stă toată câmpia, șes uscat, pământ prelucrat, vii îmbruienite, cam, la fel, cum găsim și satul. O casă aranjată cu flori, prispă și olane, altă casă, părăsită în voia Domnului și a agenților imobiliari.

*

Cum e tradiția prin părțile locului, fiecare călător ajuns la Orheiul Vechi, trece pe la bisericuța săpată în stâncă, unde numără banii și lumânările călugărul Efimie. Ușa scârțâie jalnic, de undeva departe se vede un fir de lumină și se aude glasul stins al unui preot. Am coborât încet spre altar. Pas cu pas, ochii se obișnuiau cu întunericul, iar urechile deslușeau tot mai clar: Doamne Miluiește! Doamne Miluiește! Naosul e plin de lume stând pocăită în genunchi, preotul se dezbracă de hainele preoțești peste capurile aplicate ale unei familii. „Să vă rugați, asta ajută, că eu am făcut ce am putut”, încheie slujba Slujitorul Domnului. Apoi mai dă câteva indicații lui Efimie și se retrage în altar. Oamenii pupă cu nădejde ba o icoană, ba un perete de stâncă afumată de zeci și zeci de ani. Timpul aici s-a oprit, doar vederea unui borcan mare metalic, plin cu masline, ne aduce din nou în zilele noastre. Lumea se adună tot mai multă. Copiii se uită speriați și curioși prin bisericuța întunecată. Iar călugărul Efimie își continuă socotelile, numără și numără niște bancnote având o lumânare aprinsă alături.

  • Cât de des se țin slujbele aici?
  • În fiecare zi, începând cu ora 6 dimineața, iaca duminica începem de la 7, ne spune o femeie cu baticul aranjat conștiincios pe cap și cu o mătură în mână, pregătită să fie gospodină acolo.

Mirosul de tămâie și de ceară se pierde doar pe mica terasă, care dă spre Răut. Locul se înalță la vreo 30 de metri deasupra râului, e speranța multor rătăciți, dovada fiind zecile și sutele de monede înghesuite între crăpăturile stâncilor.

*

S-a făcut amiază, iar satul este într-o vânzoleală continuă, mai bine zis turiștii înfometați iau cu asalt pensiunile de aici. Călătorii, cu mașini arătoase, merg agale să nu-și stropească frumusețile metalice, cu noroiul țării. În aer se simte miros de plăcintă și fum de lemn ars. Dintr-o pensiune iese o familie cu zeci de bagaje, mașina burdușită, cu numere românește, pornește hotărât motorul pentru un nou drum. Căsuțele rustice parcă-s croite după picturile lui Grigorescu. Horboțică de lemn, prispă, garduri vopsite, perdeluțe albe, găsim și o piscina care se zărește într-o ogradă, semn că aici călătorii se simt foarte bine. La doi pași, o casă dărăpănată, un flăcău tănăr sparge o buturugă, un cărucior de bebeluș stă aruncat pe o prispă, iar niște haine mătăhăloase se mișcă în voia vântului. Geamurile sparte de la drum spun povestea unei familii, care nu o duc prea bine. Sărăcia sare în ochi la fiecare a doua casă. Pensiuni – mașini scumpe, localnici – garduri și case care stau să se prăbușească. Mergem încet, pe lângă noi continuă să vină și să plece mașini mari și aparent scumpe, undeva în depărtare, un butucenean aruncă niște grăunțe la găinile de prin ogradă. În Butuceni e totul în culori albe și negre, avuție și sărăcie, case vechi și case noi, polisteren și oale de lut, drum de piatră și mult noroi.

*

În schimb, călătorii sunt mulțumiți, o analiză a evaluărilor de pe Trip Advisor arată, un nivel înalt de satisfacție a vizitatorilor faţă de principalele atracții din Republica Moldova, Orheiul Vechi e printre lideri. Vizita noastră s-a încheiat în apropierea scenei de vară, dărăpănată și părăsită, locul unde se desfășoară DescOPERĂ, unicul festival de operă în aer liber din Europa de Est. Locul, care vara viitoare, va învia pe acordurile lui Johann Strauss și Giuseppe Verdi.

*

Programul național de dezvoltare a Turismului ,,Turism 2025” în cadrul căruia participă reprezentanți ai comunității donatorilor, ai Agenției de Investiții și asociațiilor de profil din Republica Moldova, presupune aderarea Republicii Moldova la Acordul parțial extins al rutelor culturale europene.