Am scris acum ceva timp în urmă un articol despre Castelul de vânătoare al lui Manuc Bei din Hânceşti, vezi aici, a fost unul dintre cele mai citite articole atât pe blog cât şi pe site-ul revistei www.ea.md. Toate astea îmi dau de înţeles că turismul intern poate deveni intresant şi are mari şanse de creştere, totul depinde de autorităţile centrale şi locale, cum vor crea condiţii adecvate pentru primirea turiştilor.
Vorbesc de castel fiindcă am fost un weekend în Bucureşti şi am trecut inclusiv pe la Hanul lui Manuc. Adică Hanul aceluiaşi Manuc Bei sau pe numele adevărat Emanuel Mârzaian.
Născut în familie de armeni, în Bulgaria, la Rusciuc în 1769, la vârsta de 25 de ani deţinea monopolul în comerţul cu sare şi tutun în România, apoi a fost un mare furnizor pentru armata turcă, dar şi rusă. Cert este că a fost un smecher mare, care a jucat dublu atât cu ruşii cât şi cu turcii, iar mingea erau Principatele Române, inclusiv Basarabia. După războiul ruso-turc, tratatul de pace din 1812 s-a semnat în Hanul lui din Bucureşti. Mai mult a fost o trădare a intereselor turcilor şi Manuc risca decapitarea, dar fiind prevăzător, cumpărase deja câteva moşii prin Basarabia.
Am găsit un scurt istoric pe www.hanulluimanuc.ro
Unul dintre hanurile bucureștene care s-au bucurat de o faimă deosebită în prima jumătate a secolului al XIX-lea este Hanul Manuc. Această faimă se datorește în cea mai mare măsură lui Manuc Bei, un om despre care s-au spus atât de multe, adevăruri și legende, încât figura sa nu se va putea reduce niciodată la proporțiile juste ale adevărului istoric. Bogat și mai târziu foarte bogat, puternic prin relațiile politice pe care și le-a făcut, el urcă scara măririlor cu mare ușurință, încărcat de titluri și recunoștințe, dar se prăbușește când nimeni nu se aștepta la aceasta
SOARTA HANULUI DUPĂ MOARTEA LUI MANUC
După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești. Distanța mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate proprietățile.
În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.
Continuare povestei aici www.hanulluimanuc.ro
Ma jos sunt câteva poze care le-am făcut în curtea interioară a Hanului, lasând în spate Biserica Sf. Antonie – Curtea Domnească şi intrând pe poarta metalică grea din strada Franceză.
