Crna Gora. Iată-mă ajunsă şi în Muntenegru. Cum să nu-mi placă? De plăcut, mi-a plăcut, dar am avut şi o stare de panică pe tot parcursul drumului.
Cu atât mai mult cu cât pe porţiuni de drum nu era bara de protecţie sau şi mai îngrijorător când priveam în jos. De altfel, când mă gândesc la Muntenegru imediat mă ia cu frică. Aşa mi s-a întipărit această ţară în minte. Dar şi frumoasă. Foarte frumoasă şi neobişnuită.
M-au mirat casele care nu formau nişte sate sau orăşele închegate, dar erau peste tot, înşirute pe pantele munţilor. Nici acum nu-mi dau seama cum au acces la ele?
Un alt lucru nu mai puţin obişnuit linia de cale ferată, care era practic construită pe crestele munţilor.
Prima oprire în Muntenegru a fost în Durmitor Park. Priveliştile sunt absolut fantastice, mai ales când treci podul peste Canionul Tara.
Canionul Tara are peste 80 km lungime şi peste 1300 metri înălţime. Toată partea asta a Alpilor inclusiv Canionul fac part edin Durmitor Park şi agenţia din România ne-a luat 15 euro taxă de intrare. Acolo pe loc nu am achitat nimic.
Parcul Durmitor a fost creat de iugoslavi încă prin anii 1950, dar în patrimoniul UNESCO a fost inclus în 1980 cu mici modificări în 2005. Parcul este de peste 32 mii de hectare, are păduri bogate în coniferi în special pini şi cea mai mare pădure din Europa de pin negru, care este destul de rar întâlnit.
Despre Canion la fel se poate de vorbit doar la superlativ, este cel mai adânc din Europa. Şi e fantastic. Mai ales apa râului de o culoare verde străvezie şi culoarea lacurilor la fel este de un verde intens.
Despre Muntenegru veţi găsi multe pe internet, dar pot să vă asigur că nu se aseamănă cu nici o altă ţară, este diferită, te compleşeşte frumuseţea naturii, îţi dă o senzaţie de sălbatic, de libertate.
Recomand să mergeţi, să mergeţi cu maşina chiar dacă drumul este destul de periculos, dar amintirile vor fi pentru toată viaţa.
Este spectaculos şi drumul, săpat în stâncă, la o distanţă de 800-1000 de metri faţă înălţime. Vă daţi seama ce privelişti erau când priveai în jos. Mai ales pe porţiunile de drum, unde canionul este foarte, foarte îngust.
De la frontiera cu Serbia până în Podgorita sunt cam 130 km.m care se fac destul de greu, am răsuflat liniştită când m-am văzut în Capitala Muntenegrului.
Podgorita este cel mai mare oraş al Muntenegrului şi capitala noului stat din 2006. Un stat destul de tânăr care a ales independenţa faţă de Serbia printr-un referendum.
Oraşul mi s-a părut destul de provincial, mai ales centrul, fiindcă prin centru mai mult ne-am primblat, pe câteva străzi cu clădiri nu foarte impresionante, unicul obiectiv demn de atenţie a fost Podul Mileniului.
Oraşul datează din 1300 , o perioadă lungă a fost sub Imperiul Otoman, a cunoscut şi o perioadă de înflorire, fiindcă este amplasat la intersecţia culturală a mai multor drumuri.
În perioada celui de al doilea război mondial a fost mai tot distrus, tocmai de aceea nu prea găseşti monumente şi construcţii mai vechi.
După Război a fost denumit Titograd, abia 1992 i s-a restabilit numele istoric de Podgorita, adică „oraşul de sub deal”.
Când am pornit la drum din nou pentru a ajunge în Cetinje, acolo aveam cazarea la hotel Grand, am văzut şi o Podgorica modernă, cu bulevarde foarte late, cu mall-uri şi clădiri frumoase.
Partea nouă a oraşulu mi-a plăcut şi mai mult.
Seara am ajuns în Cetinje, am văzut doar în treacăt oraşul.
Hotelul Grand ( un hotel mai vechişor, pe vremuri a fost pentru membrii de partid), amplasat chiar lângă reşedinţa Preşedintelui Muntenegrului. Un alt detaliu surprinzător l-am observat de dimineaţă, când am ajuns în faţa reşedinţei şi nu era nici un servicu de pază, absolut nimeni. Unde vezi la noi aşa ceva ?
Nu am ajuns la plajele de la Marea Adriatică, presupun că şi acolo e superb, acum mă găndesc dacă aş vrea să mai fac din nou acest traseu prin munţii Muntenegrului.