Ziua a patra este ziua în care m-am îndrăgostit de oraș. Serios și ireversibil. (Un guest post de Janesse Solery)
Marele și mărețul oraș până în ziua a patra reprezenta distanțe lungi de parcurs, transport supraaglomerat, străzi interminabile cu magazinașe – într-un cuvânt un Grand Bazaar. Și eu nu iubesc bazarul, eu iubesc natura. Ceva nu se conecta. Mai ales după tonele de feedback pozitiv de la colegi care vizitase orașul. Mă gândeam oare să nu fi avut curajul să conteste această exagerată dragoste față de capitala unui imperiu atât de des rugumat la orele de istorie.
Istanbulul, totuși, îmi apărea drept un melanj din tot ce văzusem până acum (și din ce nu văzusem, sunt sigură): Constanța în Kabataş, Batumi văzut dinspre Kobuleti, exact cum Maslak se vede din feribotul care cursează din Kadıköy, câinii otomani dormind în pace pe străzi precum o fac și câinii greci din Katerini, stand-urile cu Kokoreç pe rotisor îmi aminteau de cele cu Kürtőskalács în Predeal, colțurile de stradă cu minarete în depărtare rezonau perfect cu vederile din Sarajevo, chiar și acoperișul unui centru comercial era perfect leit cu Podul Păcii din Tbilisi. Așa un deja-vu.
„La propriu și la figurat, Istanbul este o țără în sine. Nu doar pentru dimensiunile sale impunătoare, ci pentru că oamenii din diferite cartiere nu cunosc nimic depre existența altora și despre modul lor de viață. ”
În ziua a patra am ales destinația Beykoz, muntele Yuşâ. Muntele găzduiește o moschee și, cel mai important, mormântul profetului, numele căruia îl poartă acest … de fapt, deal cu altitudinea de 195 metri. Mormântul profetului este un loc de pelerinaj pentru mulți musulmani, dar totodată oferă imagini spectaculoase asupra Mării Negre, strâmtorii Bosfor și părții europene a orașului.
Călătoria spre cartierul asiatic de nord nu este scurtă, însă cu certitudine cea mai bogată în vederi uluitoare. În apropierea primului pod peste Bosfor pe care l-am traversat cu metrobusul deja poți prinde la sigur un loc. E mai mult aer, e mai multă verdeață, se simte suflul orașului, ritmul temperat al vieții locuitorilor, și nu forfota din centrul vechi. La stația Yuşâ Tepesi ajung cu siguranță autobuzele 15A și 15T cu destinația Tokatköy. Din stație sunt doar 7 minute până la obiectiv.
Cum am promis, însuși vederile pe parcursul traseului, pe care te plimbă transportul public, bucură ochiul.
Autobuzul cursează paralel cu malul strâmtorii, este practic o croazieră terestră pe Bosfor.
Beykoz este un cartier verde și extrem de simpatic.
Am avut parte de un ghidaj excelent din moment ce am coborât din metrobus la stația Boğaziçi Köprüsü, iar în poză este doar una din minunatele întâlniri a acelei zile.
De la cei 195 de metri orașul arată convingător de frumos.
„La începutul lui mai, arborii colorează colina în toate nuanțele lui verde. Tăcere. Ciripitul păsărilor nu o perturbă nicidecum, ci, mai degrabă, îi dă profunzime, precum un șirag de perle accentuează eleganța unei rochii simple.”
În pozele ce urmează: Cimitirul Yuşâ, Mersul natural al vieții, puțină istorie, motmântul profetului cu lungimea de 17 metri și lățimea de 2 metri și coloritul local.
Autobuzele nu apar des la stație. Apelați la hitchhiking. Oricine vă poate duce jos, până la stația de bărci. De acolo, la fiecare 20 de minute, micile feriboturi traversează Bosforul, ajungând în Yeniköy (preț de 2,5 lire). Dar până a părăsi partea asiatică, recomand o promenadă de-a lungul strâmtorii (sau a mării, după spusele unora) și delectarea cu un sandwich din balık de-a dreptul delicios și mai consistent decât cel din Eminönü. Prețul este de 6 versus 8 lire.
10 minute și ajung pe partea europeană. Yeniköy. Dacă Beykoz poate purta un label de Holiday Village, atunci Yeniköy este un Holiday Town. Fotogenic până la tremur. Puțin din poveste, puțin din realitate.
Cafenele cu terase ascunse de ochii trecătorilor, case cu initimitate protejată de arome, petale și frunze…
Beykoz în toată spendoarea pe malul asiatic și dansuri pe note de salcâm pe cel european .
„Din câte am înțeles, sunt bărbați care vin din Bosfor. Vin în vizită la femeile, care locuiesc în zonele învecinate cu Bosforul, o dată în săptămână. De două ori. De trei ori. Trebuie să găsesc dovezi că să confirm istoria lui Hanife Hanım. Sau să o infirm. Ce bizar. Ficțiune pură.”
„Pescarii! O fi ei bărbații care vin din Bosfor?”
Nu cred să fie ei, pescarii. Nu iau nicio clipă de răgaz.
Mă urc în primul autobus ajuns în stație. Destinația Beşiktaş/ Kabataş. E o nouă excursie, o continuare a croazierei terestre.
În ultima poză din colaj este cea mai mare moschee în devenire din Istanbul. În 2018 trebuie să fie deja funcționabilă.
Ei, aici se termină povestea despre o destinație alternativă dincolo de forfota centrală. Pentru mine au mai urmat odihna în soarele din Kabataş, paralel cu lectura broșurilor adunate din moschei, o plimbare în Taksim, live music în aceleași coordonate, shopping în İstiklâl.
Mai adaug câteva idei pentru a petrece timpul cu maximă efieciență: Free Walking Tours in Central Istanbul cu înregistrare prealabilă, Free Walking tour in Balat/Fener (cred că tot ei sunt și pe couchsurfing, oferă plimbări în fiecare sâmbăta la 16:00). La niciunul din evenimente nu s-a primit să ajung. Primul s-a amânat, confirmarea pentru al doilea a venit prea târziu, însă am avut parte de o surpriză neașteptată. VIAURBIS organizează free walking tours în fiecare zi, la 10:30 cu pornirea din fața havuzului Sultanahmed. Întâmplător reprezentanții lor ne-au găsit și ne-au invitat. Turul e bun-bun. Mai oferă și croazieră la preț de 15 euro, dar nu vă obligă s-o procurați. Croaziera pe Bosfor costă 25 lire (7,5 euro) și tot ce am auzit e doar feedback pozitiv. Rămâne pentru next time.
„Istanbulul este un oraș magic și miraculos. În timp ce-ți croiești minuțios planurile, orașul îți dăruiește alt destin. Nu e asta o binecuvântare? În acest moment nu aș vrea să mă aflu altundeva decât în Istanbul.”
Textele din ghilimele sunt preluate din cartea Istanbul in women’s short stories de Hande Ögüt. Traducerea în română îmi aprține. Lectura continuă împreună cu stabilirea imaginară de noi trasee. Și da, e o tradiție cât se poate de bună, să aduci acasă cărți scrise de autori din țara pe care o vizitezi.