Căminul Moxa, București. Eram ultimul an de facultate, de fapt chiar înaintea examenului de licență. 4 dimineața, gara Filaret. Așteptam să vină cineva din colege, să mă ajute la cărăbănit gențile cu mâncarea de acasă. Colegele de cămin întârziau, așa că am rămas la autocar doar eu și o fată cam de vârsta mea. S-a apropiat timidă de mine să mă întrebe, unde ar putea găsi o cameră la vreo băbuță, să doarmă peste noapte. A doua zi urma să zboare spre Atena, cu o bursă la o școală de limbă greacă.
Ei bine, n-am putut să o las acolo și am luat-o cu noi la cămin. A doua zi am petrecut-o la avion și n-am mai auzit de ea. Probabil dacă aș face un apel pe Facebook aș găsi-o, dar nu-mi aduc aminte nici numele fetei.
Însă îmi aduc bine aminte de senzația aia plăcută, că am putut fi de ajutor cuiva, o senzație de utilitate, că într-o anumită oră cuiva i-am fost utilă.
Zilele astea am făcut ba una, ba alta, mai mult pentru alții decât pentru mine. Când sunt foarte obosită mă întreb dacă trebuie?
Și mă gândesc că sunt oameni foarte bogați care au fonduri, asociații, fac donații de mii de euro, salvează vieți. Sunt persoane foarte influente care mobilizează lumea și pot organiza un fundraising pentru o anumită cauză în ore numărate.
Dar suntem noi, mai mici, care cu pași mici la fel putem schimba lumea mică de lângă noi. O donație mică, un sfat, un telefon, o curățenie pe scara blocului, un transport, și alte mii și mii de lucruri foarte mici făcute pentru alții ajută, credeți-mă că ajută.
PS. Foarte, foarte rar citesc cărți motivaționale, pe aceasta mi-a recomandat-o colega de serviciu, n-am putut să nu transmit mai departe.
